Loading ...Iacov
|
 Trimite Pagina unui Prieten
|
(1 voturi, media: 5.00 din 5)
Loading ...Evrei – Noul Testament – 1 Petru
Asculta toata epistola soborniceasca a lui Iacov (18:17):
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Sau asculta fiecare capitol separat:
Titlul: in original, cartea poarta numele: “Iakobou Epistole” – “Epistola lui Iacov”.
Autorul: in cuprinsul Noului Testament intilnim trei persoane care au purtat acest nume: (1) Iacov, fiul lui Zebedei si fratele lui Ioan, care a fost din numarul celor 12 apostoli si care a devenit primul apostol martir in anul 44 d.Cr. (despre el citim in Mat. 4:21; 10:2; 17:1, Luca 5:10; Fapte 12:1-2), (2) Iacov, fiul lui Alfeu, si el unul dintre cei 12, dar despre el nu stim nici un fel de detalii (Mat. 10:3; Marcu 3:18; Luca 6:15; Fapte 1:13) si (3) Iacov, unul dintre cei patru frati mai mici ai Domnului Isus (Matei 13:55; Marcu 6:3). Acest Iacov a fost la inceput un obstacol in calea oamenilor catre Isus (Matei 13:55), apoi a cautat sa-L opreasca pe Domnul din activitatea Lui (Matei 12:46-50). Acestea s-au intimplat pentru ca Iacov n-a crezut in dumnezeirea lui Isus (Ioan 7:5). Dupa inviere, Domnul Isus i s-a aratat in mod special (1 Cor. 15:7) convingindu-l pe deplin, alipindu-l de grupul celorlalti apostoli (Fapte 1:14) si rinduindu-l sa fie promovat in fruntea Bisericii din Ierusalim, alaturi de Ioan si Petru (Fapte 12:17; 15:13-29; 21:17-18; Gal. 1:19; 2:9, 12; Iuda 1). Toate evidentele il indica pe acest al treilea Iacov drept autor al epistolei.
Data: Iosif Flavius, un istoric evreu, scrie ca Iacov, fratele Domnului a fost martirizat in anul 62 d.Cr., asa ca trebuie sa plasam data scrierii epistolei ceva mai devreme. Lipsa oricaror aluzii la controversele doctrinare discutate la Consiliul de la Ierusalim, ne indreptateste sa plasam data scrierii probabil undeva intre anii 48-50 d.Cr. Daca asa stau lucrurile, atunci avem de a face cu cea mai timpurie scriere crestina dintre toate cele care s-au pastrat pina in zilele noastre.
Contextul scrierii: in calitatea sa de presbiter al bisericii din Ierusalim, Iacov scrie aceasta epistola catre: “cele doisprezece semintii care sint imprastiate” (Iacov 1:1). Expresia folosita identifica grupurile de evrei care traiau in afara hotarelor Palestinei. Convertitii lui Petru din ziua de Rusalii fusesera si ei “iudei, oameni cucernici din toate neamurile care sint sub cer” (Fapte 2:5). Fara nici o indoiala ca acesti noi crestini s-au inapoiat in tinuturile lor si au dus in comunitatile lor vestea despre lucrarea lui Isus Mesia. Iacov scrie pentru membrii Bisericii care se afla in tranzitia dinspre Iudaismul apostolilor spre universalitatea Evangheliei vestite de Pavel. A spune insa ca accentul pe care-l pune Iacov pe importanta faptelor este o incercare de corectare a invataturii lui Pavel inseamna a face o mare gresala. La ora aceea, Pavel nu-si scrisese nici epistola catre Romani si nici epistola catre Galateni. Asupra evreilor convertiti la crestinism se dezlantuise persecutia si prigoana. De aceea, Iacov isi incepe epistola indemnindu-i sa reziste in “feluritele incercari” (Iacov l:2) si o termina sfatuindu-i sa fie “indelung rabdatori”: “Fiti si voi indelung rabdatori, intariti-va inimile, caci venirea Domnului este aproape” (Iacov 5:7, 8 )
Continutul cartii: Textul are cinci aspecte caracteristice: (1) nu exista nici o referire la crestinii dintre neamuri sau la relatia dintre crestinii evrei si crestinii proveniti dintre alte popoare, asa cum gasim in epistolele scrise la o data mai tirzie, (2) in afara de faptul ca este pomenit numele Domnului Isus, textul nu cuprinde practic nici o dezbatere sau dizertatie teologica, ceea ce ne trimite iarasi la o data timpurie, cind crestinismul era considerat numai un fel de Iudaism mesianic, (3) aluziile la invataturile lasate de Domnul Isus sint atit de sarace incit ne indeamna sa credem ca aceasta epistola a fost scrisa chiar inainte de publicarea Evangheliilor, (4) Iacov foloseste termenul de “sinagoga” alaturi de acela de Biserica (Iacov 2:2; 5:14) ceea ce arata ca evreii crestini erau organizati dupa tiparul simplu al rinduielilor asezamintelor de invatatura iudaice (Iacov 3:1; 5:14), si (5) Iacov nu aminteste, in nici un fel, dezbaterile sau hotaririle luate la Consiliul de la Ierusalim (anul 49 d.Cr.)
Continutul epistolei poate fi grupat sub tema: “Credinta adevarata este o credinta militanta, care se manifesta prin fapte”. Ideile majore ale epistolei sint urmatoarele: credinta ne ajuta sa biruim toate incercarile vietii (capitolul 1), credinta ne ajuta sa aratam aceiasi bunavointa fata de toti oamenii (capitolul 2), credinta ne transforma si inima si felul nostru de vorbire (capitolul 3), credinta ne invata sa traim cu evlavie in toate aspectele vietii (capitolul 4) si aceasta credinta ne face sa asteptam venirea Domnului Isus ca pe o rezolvare a tuturor suferintelor si necazurilor (capitolul 5).
Cuvinte cheie si teme caracteristice: Epistola lui Iacov a fost inteleasa gresit de multi si considerata de o mai mica valoare spirituala. Verificarea calitatii credintei prin marturia faptelor exterioare ramine insa, oricit nu ne-ar place, singura omologare acceptata de Dumnezeu: “Dupa roadele lor ii veti cunoaste” (Mat. 7:16-20).
Faptul ca Pavel spune ca Avraam a fost socotit neprihanit prin credinta, iar Iacov afirma ca acelasi Avraam a fost socotit neprihanit prin fapte (Iacov 2:21) nu este nici un fel de contradictie. Pavel si Iacov se refera la doua evenimente succesive din viata lui Avraam. Socotit neprihanit prin credinta atunci cind “L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvint” si a iesit din tara lui, Avraam si-a dovedit apoi calitatea credintei sale prin faptul ca L-a ascultat pe Dumnezeu si a fost gata sa-l aduca pe Isaac ca jertfa (Iacov 2:21). inaintea lui Dumnezeu, credinta este cea care justifica omul, iar faptele sint cele care omologheaza credinta. Chiar Iacov subliniaza aceasta dubla verificare atunci cind, dupa versetul omologarii credintei lui Avraam prin fapte, citeaza versetul la care se va opri mai tirziu Pavel: “Astfel s-a implinit Scriptura care zice: “Avraam a crezut pe Dumnezeu, si i s-a socotit ca neprihanire” (Iacov 2:23).
Unii au incercat sa spuna ca ar exista in textul lui Iacov doua feluri de credinte: una cu fapte si una fara fapte. O astfel de interpretare il nedreptateste pe autorul acestei epistole. Iacov nu face deosebire intre doua feluri de credinte, ci intre credinta vie si credinta moarta, adica inexistenta.
Epistola lui Iacov ramine si astazi o “oglinda” in care ne putem analiza calitatea credintei noastre (Iacov l:22-24). Ea trebuie citita cel putin din timp in timp, pentru a ne feri de ipocrizie si de formalismul religios, gol si lipsit de viata. O schita a cartii este greu de facut si nu este neaparat necesara.
Trebuie sa va identificati pentru a scrie un comentariu.