Loading ...1 Ioan
|
 Trimite Pagina unui Prieten
|
(1 voturi, media: 5.00 din 5)
Loading ...2 Petru – Noul Testament – 2 Ioan
Asculta toata intaia epistola soborniceasca a lui Ioan (19:38):
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
Sau asculta fiecare capitol separat:
Titlul: Cu toate ca numele autorului nu apare nicaieri in text, numele acestei epistole este in originalul grec: ”Ioanou A” – “Ioan A”, ceea ce o face cea dintii epistola dintre cele trei ale lui Ioan.
Autorul: intre Evanghelia lui Ioan si aceste trei epistole atribuite lui exista o identitate de stil care nu poate fi contestata de nimeni. Apostolul Ioan a fost fiul lui Zebedei si fratele lui Iacov, cel dintii martir al Bisericii crestine. Ioan si Iacov au fost impreuna cu Petru in cercul “celor trei” pe care Domnul Isus i-a luat pretutindeni cu Sine. La Cruce, Domnul Isus i-a incredintat lui Ioan ingrijirea mamei Sale (Ioan 19:26). Dupa inviere, inaltare si Rusalii, Ioan a devenit unul din stilpii spirituali ai Bisericii din Ierusalim.
Data: Ioan a scris aceasta epistola catre Bisericile din Asia Mica, amintite si in Apocalipsa. Probabil ca data scrierii a fost undeva intre anii 85-95 d.Cr. Fiind mai tinar, Ioan a supravietuit tuturor celorlalti apostoli si a ajuns sa fie privit ca aparator al credintei crestine intr-o vreme cind “ereziile” atacau crezul Bisericii crestine.
Contextul scrierii: Fara nici o indoiala, studiul cartilor Bibliei, si al epistolelor “ioanine” in special, trebuieste facut si cu ochiul si inima pastorului, caci pe linga datele statistice, istorice sau stilistice pe care le inregistreaza mintea exegetului, textul biblic mai prezinta si un mesaj personal, “catre credinciosi”.
Fara a nega deosebitul continut teologic al acestor scrieri, dorim sa subliniem existenta unui mesaj preponderent personal, adresat unei adunari particulare, (sau unui grup din adunare), care se afla intr-o anumita situatie:
“Ei au iesit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai nostri. Caci daca ar fi fost dintre ai nostri, ar fi ramas cu noi; ci, ei au iesit ca sa se arate ca nu toti sint dintre ai nostri” (1 Ioan 2:19).
Pretutindeni forma de adresare este: “eu”, “voi”, “noi” obisnuita in conversatia celor care se cunosc, iar destinatarii epistolelor sint numiti “copilasi preaiubiti”. Autorul ii iubeste pe cei carora le scrie. Este profund preocupat de protejarea lor fata de influentele lumii si fata de ereziile falsilor invatatori. Doreste cresterea lor spirituala in dragoste, credinta si sfintenie. Pentru realizarea acestor deziderate, el face mereu apel la ceea ce ei sint si la ceea ce ei cunosc. ii imbarbateaza, ii mustra, polemizeaza cu ei, si ii invata. Toate aceste amanunte sint particulare activitatii unui pastor si se regasesc astazi in viata acelora pe care acelasi Mare Pastor i-a chemat, invrednicindu-i sa le incredinteze o parte a turmei Sale.
Fara nici o indoiala, epistolele au si un caracter polemic. Ele nu sint in nici un caz tratate teologice scrise in linistea academica a vreunei biblioteci, ci mesaje fierbinti, izvorite din necesitatea stringenta a rezolvarii problemelor care se ivisera. Dintre toate aceste probleme care aparusera in Biserica, cea dintii epistola a lui Ioan se ocupa cu propaganda insidioasa a unor falsi invatatori: “Copilasilor, nimeni sa nu va insele” (1 Ioan3:7), “V-am scris aceste lucruri in vederea celor ce cautasa va rataceasca” (1 Ioan 2:26).
Dupa unii comentatori erezia din Biserica la care se refera apostolul Ioan poate fi incadrata in erezia “Docetismului”. Numele acestui sistem deriva de la verbul grecesc “dokein” – “a parea”, “a fi aparent”. in dogmatica lor Isus “parea” a fi om, era uman numai “in aparenta”, caci in El era o teofanie asemanatoare cu celelalte “aratari” din Vechiul Testament, care se iveau orideciteori Dumnezeu sau ingerul Domnului se descopereau oamenilor sub forma umana.
Astazi noi cunoastem aceasta erezie din scrierile “patristice” in care “parintii bisericesti” au folosit chiar aceasta prima epistola a lui Ioan pentru a o combate. Printre ei i-am putea cita pe Ignatius, Polycarp si Tertulian.
Un studiu atent al frazeologiei lui Ioan ne va arata insa ca erezia din Biserica de pe timpul lui Ioan nu era legata asa de mult de realitatea trupului lui Cristos, ci mai mult de relatia dintre aspectul uman al lui “Isus” si aspectul divin al “Fiului” si al “Cristosului”. Accentul negatiei nu se pune prea mult pe umanitatea reala a lui Isus, ci pe identitatea “Cristosului pre-existent” cu “Omul Isus”.
Acest lucru i-a condus pe majoritatea comentatorilor la concluzia ca ereticii pomeniti in epistole pot si trebuie sa fie incadrati in gruparea “gnosticilor”.
Sa incercam o scurta prezentare a acestui sistem. “Gnosticismul” este un termen generic care cuprinde de fapt mai multe sisteme dogmatice pagine, dar si evreiesti sau chiar pseudo-crestine: un fel de sincretism filozofico-religios prin care se creeau bazele unui sistem universal valabil, accesibil tuturor oamenilor, indiferent de climatul spiritual in care s-au nascut.
La origine, gnosticismul a fost o invatatura pagina care a reusit sa combine in sine elemente ale intelectualismului occidental cu fondul mistic propriu orientului. Plummer rezuma acest sistem la doua coordonate fundamentale: “impuritatea materiei” si “suprematia constiintei”. intr-adevar preocuparea de baza a acestor “gnostici” era tocmai eliberarea spiritului de trup, pe care-l priveau numai ca pe o “inchisoare materiala a spiritului”.
Conceptul de “materie corupta definitiv si pacatoasa in structura” a fost comun ambelor sisteme de religie, occidental si oriental. Parerea aceasta a dat nastere unei teorii despre existenta unei succesiuni valorice de “eoni” sau emanatii din Fiinta Suprema. Aceste sfere concentrice succesive de “eoni” se aflau la distante din ce in ce mai mari de “pleroma” sau mediul existentei de Sine a Fiintei Supreme, valoarea lor divina scazind direct proportional cu indepartarea de sursa de sfintenie. La periferia tuturor, ultima din ierarhia valorica a fiintarii, s-ar fi aflat lumea materiala.
A. Trebuie sa remarcam faptul ca polemica pe care o duce Ioan cu ei are ca obiect “intruparea”, posibilitatea ca Dumnezeul absolut in sfintenie sa se dezbrace de slava si sa ia chip de om. intr-adevar religia crestina sustine ca Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat El insusi si ca trupul fiecarui credincios devine un “templu sfint” al Duhului lui Dumnezeu.
Departe de a putea accepta o mintuire prin “trupul jertfit de Cristos”, gnosticii erau adeptii unei mintuiri prin “iluminarea spiritului”. Aceasta “iluminare” se putea produce printr-o cunoastere “esoterica” insusita in cadrul unor ceremonii speciale. Initiatii deveneau “psuchikoi”, oameni care si-au trezit puterile latente ale sufletului, ridicindu-se deasupra muritorilor de rind.
Cea mai timpurie traditie asociaza Epistolele lui Ioan cu viata Bisericii din Asia Mica. Subscriem si noi acestei pareri cu atit mai mult cu cit se stie ca “gnosticismul” se infiltrase mai ales in miscarea crestina din acele regiuni, iar prezenta unui “mare” initiat ca Cerintius din Efes nu putea ramine fara un raspuns public din partea apostolului Ioan.
Despre Cerintius, Irineu ne spune ca el “sustinea ca Isus nu ar fi fost nascut dintr-o fecioara, ci ar fi fost fiul natural al Mariei si al lui Iosif, lucru care bineinteles ca nu l-a impiedicat de fel sa devina cel mai drept si mai intelept dintre toti oamenii timpului sau. Mai tirziu, mult mai tirziu, dupa botezul sau, Cristosul a coborit asupra acestui om normal, sub forma unui porumbel, simbol al trimisului de la Supremul Stapin. Din acea clipa, omul Isus a inceput sa-L propovaduiasca pe Tatal “cel necunoscut” si sa infaptuiasca minuni. La sfirsitul vietii lui Isus, “divinul” Cristos l-a parasit si l-a lasat singur sa fie prins, sa sufere, si sa moara. Toate aceste evenimente penibile au fost traite numai de pamintescul Isus, in timp ce Cristosul s-a detasat impasibil, senin si de neatins ca orice fiinta spirituala”.
in esenta, erezia lui Cerintius consta in aceasta separare categorica a omului Isus de Cristosul divin (sau Duhul) emanat initial si apoi reintors neatins in “pleroma”.
Un cititor atent va remarca imediat ca textul epistolelor lui Ioan contine citeva expuneri de argumente indreptate tocmai impotriva ereziilor lui Cerintius.
Fara a-l mai numi in mod expres in text, Ioan pare a se referi la el in 1 Ioan 2:22: “Cine este mincinosul, daca nu cel ce tagaduieste ca Isus este Cristosul? Acela este Anticristul, care tagaduieste pe Tatal si pe Fiul”. Tot asa in 1 Ioan 4:3 si in 2 Ioan 7: “Duhul lui Dumnezeu sa-L cunoasteti dupa aceasta: Orice duh, care marturiseste ca Isus Cristos a venit in trup, este de la Dumnezeu; si orice duh, care nu marturiseste pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a carui venire ati auzit. El chiar este in lume acum”, “Caci in lume s-au raspindit multi amagitori, care nu marturisesc sa Isus Cristos vine in trup. Iata amagitorul, iata Anticristul!”
Ioan scrie in capitolul 5:6 ca: “El, Isus Cristos, este Cel ce a venit cu apa si cu singe; nu numai cu apa (referire la epifania de la botez), ci cu apa si cu singe” (singele se refera la suferintele si moartea Sa).
Cu alte cuvinte, spre deosebire de Cerintius care sustinea ca “Cristosul divin” s-a pogorit asupra lui Isus dupa botez si ca L-a parasit inainte de moarte, Ioan accentueaza faptul ca Isus Cristos, persoana unica si unitara a trecut si prin botez si prin moarte.
B. Despre latura morala a sistemului “gnostic” gasim informatii in scrierile lui Irineus si Eusebius.
Conform marturiilor acestor doi autori, erezia morala a lui Cerintius a fost: “…impreunarea intre barbati… mult timp cunoscuta sub numele de Nicolaitism”. Despre Nicolaiti citim si in Apocalipsa 2:6, 14, 15 unde sint amintiti ca unii “cu fapte si cu o invatatura” pe care Dumnezeu “le uraste”.
Acestei depravari morale, Ioan ii da raspuns in 1 Ioan 3:3, 9 si mai ales in 1 Ioan 3:6: “Oricine are nadejdea aceasta in el, se curateste, dupa cum El este curat”, “Oricine este nascut din Dumnezeu nu pacatuieste… pentru ca este nascut din Dumnezeu” si “Oricine ramine in El, nu pacatuieste; oricine pacatuieste nu L-a vazut, nici nu L-a cunoscut”.
Pentru Ioan, nasterea din Dumnezeu si trairea intr-o practica impotriva ordinii stabilite de Dumnezeu prin creatie sint incompatibile si ireconciliabile.
C. A treia caracteristica a “gnosticilor”, incluzindu-l bineinteles si pe Cerintius, pare a fi fost totala lor lipsa de dragoste. Proclamindu-se un fel de “aristocratie” a iluminatilor, singurii care au ajuns sa cunoasca “adincimile”, gnosticii erau stapiniti de un profund dispret fata de ceilalti oameni si in primul rind fata de crestini.
Ioan raspunde acestei invataturi astfel: “Cine zice ca este in lumina, si uraste pe fratele sau, este inca in intunerec pina acum” (1 Ioan 2:9).
Cuvintul “dragoste” este folosit de atitea ori in epistolele lui Ioan incit crestinii din toate timpurile au ajuns sa-l supranumeasca “apostolul iubirii”. Se pare ca Ioan si-a meritat cu prisosinta acest frumos nume. intr-unul din comentariile sale la Galateni 6:10, Ieronim ne spune ceva caracteristic despre viata “binecuvintatului Ioan Evanghelistul”: “Ajuns la o virsta inaintata in Efes, apostolul era de obicei purtat pe brate si adus in mijlocul adunarii, careia ii repeta mereu unul si acelasi mesaj al dragostei: “Copilasilor, iubiti-va unii pe altii”. Citeodata ei il intrebau: “invatatorule, de ce ne spui mereu asta?” Raspunsul lui era invariabil acesta: “Pentru ca este porunca Domnului si pentru ca daca o impliniti numai pe aceasta este deajuns…”
Concluzia tuturor celor spuse pina aici este ca impotriva ereziilor despre persoana lui Isus Cristos, impotriva indiferentismului moral si impotriva arogantei lipsite de dragoste a gnosticilor cerintieni, apostolul Ioan isi cladeste raspunsul pe trei stilpi de forta ai adevaratului crestinism: credinta in Isus ca si Cristos intrupat, ascultarea de poruncile Domnului si trairea in dragostea frateasca.
Continutul cartii: Ioan incearca sa-i pazeasca pe cei din Biserica de primejdia acestor “falsi invatatori”, care tulburau viata credinciosilor. El atrage atentia asupra a trei caracteristici ale lor: originea lor diabolica, influenta lor draceasca si invatatura lor falsa. Iata de ce el ii numeste:
1. “Falsi profeti” (1 Ioan 4:1). Un profeteste un om care vorbeste sub directa influenta a unei puteri supranaturale. Profetul adevarat este “gura” prin care vorbeste Dumnezeu. Profetul mincinos este dimpotriva “gura” prin care se face auzit “duhul ratacirii”. Iata de ce examinarea invataturii unui profet este sinonima cu o “cercetare a duhurilor” (1 Ioan 4:1-6).
2. “Amagitori” (2 Ioan 7). Prin aceasta apostolul ii indentifica cu acei care duc poporul in ratacire, promitindu-le lucruri care nu exista de fapt.
3. “Anticristi” (1 Ioan 2:18 cf.v. 22; 4:3; 2 Ioan 7). Mesajul invataturii lor neaga personalitatea divin-umana a Domnului Isus Cristos.
Trebuia sa remarcam faptul ca de fiecare data apostolul Ioan ne spune ca aceste persoane nedorite in colectivitatea Bisericii erau “multi”; “multi falsi profeti”, “multi amagitori” si “multi anticristi”. Acest lucru ne este confirmat si de faptul ca ei au reusit pentru o perioada de timp sa treaca drept membrii ai Bisericii. in momentul scrierii epistolei dintii aceasta fractiune “ne-crestina” se separase de Biserica: “au iesit din mijlocul nostru” si “s-au dus in lume” (1 Ioan 2:19; 2 Ioan 7). Totusi aceasta ruptura a reusit sa-i tulbure pe multi dintre membrii adunarii, asa ca Ioan s-a vazut nevoit sa le scrie. El ii lauda pe cei care prin raminerea lor in Cristos “i-au biruit” pe dusmanii adevarului (1 Ioan 4:4).
Cuvinte cheie si teme caracteristice: Tema principala a acestei epistole este: “Certitudinea crestina”. Verbele cele mai folosite in textul ei sint: “ginoskein” – a cunoaste, a observa, a pricepe (de 15 ori), si “eidenai” – a fi sigur pe ceea ce sti. Cuvintul caracteristic acestei epistole este: “parresia” -”indrazneala, incredere in atitudine”.
Certitudinea crestina este o realitate cu doua aspecte, (a) unul obiectiv (pentru ca religia crestina este o suma de adevaruri), si (b) unul subiectiv (pentru ca fiecare crestin a fost “nascut din nou” si are in sine “arvuna vietii vesnice”. Epistola lui Ioan este tocmai o expunere si o argumentare a acestor doua aspecte ale certitudinii crestine.
Cunoasterea crestina este o cunoastere absoluta si duce la o certitudine absoluta. Bineinteles ca este vorba despre aspectul calitativ al cunoasterii, nu de cel cantitativ. Crestinul este cel care cunoaste “adevarul” lucrurilor. El cunoaste adevarul despre lume si despre starea ei (1 Ioan 5:19, 2:18, 3:15), adevarul despre el insusi, despre datoria si destinul lui (1 Ioan 2:10, 11, 29; 3:2; 5:18), si mai presus de toate, crestinul cunoaste adevarul despre Dumnezeu si despre Isus Cristos, (1 Ioan 5:20; 2:13, 14; 4:6, 7).
Ca sa ajungem la certitudinea crestina despre persoana si lucrarea lui Cristos avem in primul rind:
1. Evenimentul istoric. Domnul Isus Cristos a fost “trimis” (1 Ioan 4:9, 10, 14). El “a venit” (1 Ioan 5:20) si “s-a manifestat” sau “a fost aratat” (“ephanerothe” in 1 Ioan l:2; 3:5, 8; 4:9). Aceasta venire a Lui a fost “in trup” (1 Ioan 4:2; 2 Ioan 7), cu “apa si cu singe” (1 Ioan 5:6).
Toate aceste realitati il obiectivizeaza si-L imbraca in modul cel mai absolut cu experienta nasterii, cu botezul si cu trairea mortii. Evenimentul in sine nu a putut trece neobservat. Cel care a venit in “trup” a trait printre oameni si prin relatarile lor ajungem la a doua sursa a cunoasterii:
2. Marturia apostolilor – “Ce era de la inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si am pipait cu miinile noastre, cu privire la Cuvintul vietii – pentru ca viata a fost aratata, si noi am vazut-o, si marturisim despre ea, si va vestim viata vesnica, viata care era la Tatal, si care ne-a fost aratata; – deci, ce am vazut si auzit, aceea va vestim si voua, ca si voi sa aveti partasie cu noi. Si partasia noastra este cu Tatal si cu Fiul Sau, Isus Cristos”, “Si noi am vazut si marturisim ca Tatal a trimis pe Fiul casa fie Mintuitorul lumii” (1 Ioan 1:1-3; 4:14).
Al treilea lucru care ne da certitudine este:
3. “Ungerea Duhului Sfint”. Ea functioneaza ca un al saselea simt prin care putem patrunde toate lucrurile (1 Corint. 2:10) ca sa ajungem la “gnosis”, la cunoastere: “Cit despre voi, ungerea pe care ati primit-o de la El, ramine in voi, si n-aveti trebuinta sa va invete cineva; ci, dupa cum ungerea Lui va invata despre toate lucrurile si este adevarata, si nu este o minciuna, ramineti in El, dupa cum v-a invatat ea” (1 Ioan 2:20, 27 cf. 3:2; 4:13).
Aceasta cale de cunoastere este in launtrul crestinului si se intregeste cu dovezile exterioare ale “apei si singelui” (1 Ioan 5:6, 8, 9).
in demonstratia pe care o face pentru a-i convinge pe credinciosi despre certitudinea vietii vesnice, Ioan este cel putin tot atit de preocupat sa aduca argumente care sa dovedeasca faptul ca cei care nu cred in Fiul lui Dumnezeu nu au viata vesnica, oricit de “iluminati” ar fi ei.
Distinctia aceasta intre adevaratii crestini pe care vrea sa-i intareasca si adversarii eretici cu care se infrunta este vizibila in tot continutul epistolei. Pretutindeni intilnim “voi” si “ei”:
Aceste doua grupari distinctive exista si astazi. Unii, increzuti si plini… de ceea ce de fapt nici nu poseda, iar ceilalti, frecventatori din obicei ai bisericilor, care nu au siguranta mintuirii si carora li se pare chiar o obraznicie sa sustii ca asa ceva poate exista! Toti acestia trebuie sa afle ca exista o siguranta crestina, o veritabila certitudine care nu este nici aroganta, nici inselatoare, ci dimpotriva luminoasa si cu prisosinta revelata de insusi Dumnezeu.
Pentru a confirma si cerceta calitatea credintei, apostolul Ioan le propune crestinilor trei teste caracteristice:
1. Testul teologic (teoretic). Prin acest test se verifica mesajul credintei noastre. Adevarata credinta sustine ca Isus este “Fiul lui Dumnezeu” (1 Ioan 3:23, 5:5, 10, 12, 20) si ca “Cristosul a venit in trup” (1 Ioan 4:2, 6; 2 Ioan 7).
Nici un sistem de dogme sau doctrine care neaga preexistenta eterna a lui Isus sau incarnarea lui istorica nu poate fi acceptat ca fiind crestin: “Oricine tagaduieste pe Fiul, n-are pe Tatal” (2:23).
2. Testul moral. Testul acesta trebuie sa verifice daca noi traim in neprihanire si in pazirea poruncilor lui Dumnezeu. in epistola lui Ioan, pacatul este aratat a fi total incompatibil cu natura lui Dumnezeu, care este din acest punct de vedere definit prin “lumina” (1:5). Pacatul este un accident nedorit in lumea lui Dumnezeu, de aceea Ioan ne spune ca Fiul lui Dumnezeu “s-a aratat ca sa ia (sa inlature) pacatele; si in El nu este pacat” (3:5). Concluzia limpede care reiese din aceste doua afirmatii este aceea ca oricine este nascut “din Dumnezeu”"nu pacatuieste” pentru ca a pus capat unei vieti de pacat (1 Ioan 3:9).
Orice experienta “mistica”, presupusa a fi crestina, insotita de imoralitate trebuie imediat abandonata: “Daca zicem ca avem partasie cu El, si umblam in intuneric, mintim si nu traim adevarul” (1:6).
3. Testul social. Cel de al treilea test verifica atitudinea noastra fata de ceilalti. “Dumnezeu este dragoste” postuleaza Ioan, asa ca toti cei nascuti din El trebuie sa mosteneasca aceasta aplecare plina de afectiune fata de ceilalti oameni.
“Prea iubitilor, sa ne iubim unii pe ceilalti; caci dragostea este de la Dumnezeu. Si oricine iubeste, este nascut din Dumnezeu, si cunoaste pe Dumnezeu. Cine nu iubeste, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:7, 8).
A nu fi in stare sa treci aceste trei teste ale certitudinii despre viata vesnica inseamna a nu fi de fapt copil al lui Dumnezeu:
“Daca zicem ca avem partasie cu El, si umblam in intuneric, mintim si nu traim adevarul” (1:6).
“Cine zice: “il cunosc”, si nu pazeste poruncile Lui, este un mincinos, si adevarul nu este in el” (2:4).
“Cine zice ca este in lumina, si uraste pe fratele lui, este inca in intuneric pina acum” (2:9).
O certitudine solida despre Cristos si despre viata vesnica este singura forta care poate anima marturisirea crestina a Bisericii.
SCHITA CARTII
Prefata (1:1-4)
I. Mesajul apostolic si implicatiile lui morale (1:5 – 2:2)
impotriva:
a. negarii faptului ca pacatul rupe partasia noastra cu Dumnezeu (1:6, 7)
b. negarii faptului ca pacatul exista in insasi natura noastra (1:8, 9)
c. negarii faptului ca pacatul se arata pe sine in purtarea noastra (1:10- 2:2)
II. Prima aplicare a testelor (2:3-27)
a. ascultarea sau “testul moaral” (2:3-6)
b. dragostea sau “testul social” (2:7-11)
c. o digresiune despre Biserica (2:13-14)
d. o digresiune despre lume (2:15-17)
e. credinta sau “testul doctrinal” (2:18-27)
III. A doua aplicare a testelor (2:28 – 4:6)
a. o detailare a testului moral = neprihanirea (2:28 – 3:10)
b. o detailare a testului social = dragostea (3:11-18)
c. o digresiune despre siguranta si despre indoiala (3:19-24)
d. o detailare a testului doctrinal = credinta (4:1-6)
IV. A treia aplicare a testelor (4:7 – 5:5)
a. o noua dezvoltare a testului social = dragostea (4:7-12)
b. o combinare a testelor doctrinal si social (4:13-21)
c. o combinare a celor trei teste (5:1-5)
V. Cei trei martori si siguranta pe care ne-o dau ei (5:6-17)
a. cei trei martori (5:6-12)
b. siguranta noastra ca o consecinta (5:13-17)
VI. Trei afirmatii si o scurta indrumare (5:18-21)
a. “Stim” ca neprihanirea este divina (5:18)
b. “Stim ” ca lumea zace in pacat (5:19)
c. “Stim” ca Evanghelia este mintuitoare (5:20)
d. De aceea sa ne pazim de tot ceea ce nu este de la Dumnezeu (5:21)
Trebuie sa va identificati pentru a scrie un comentariu.